Constantin Tănase
Pleac-ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii!
Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Şi cu asta ce-am făcut?
Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare,
Şi cu asta ce-am făcut?
Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în sărăcie,
Şi cu asta ce-am făcut?
Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare,
Şi cu asta ce-am făcut?
Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine,
Şi cu asta ce-am făcut?
Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Şi cu asta ce-am făcut?
Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?
Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?
Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Şi cu asta ce-am făcut?
“N i m i c n o u s u b s o a r e”
N i m i c n u – i î n t â m p l ă t o r î n l u m e
Orice asemănare între cele de mai sus, scrise de regretatul artist român, în urmă cu 65 de ani, şi zilele pe care le trăim azi, noi românii, nu-i deloc întâmplătoare.
Oare asta–i soarta noastră, fraţi români?
Suntem chiar tâmpiţii planetei?
N-avem nici un pic de minte, că de demnitate oricum nu-i cazul?
Cât de jos trebuie să cădem? Cât să mai plecăm capul?
Care-i menirea fiecăruia din noi, deci şi a oamenilor de cultură
(sau ce-şi zic “de cultură“)?
Constantin Tănase, un talentat artist român, s-a născut la 5 iulie 1880, a murit la Bucureşti, în anul 1945. Moartea i s-a tras din hotărârea de a spune lucrurilor pe nume. Constantin Tănase încă mai juca în Bucureşti, la un an de la invazia sovietică. Într-unul din spectacolele sale, satirizând fărădelegile hoardelor bolşevice, între care obsesia invadatorilor pentru ceasuri de orice fel, pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare, somând victimele: „Davai Ceas!” (Dă-mi ceasul!), artistul a introdus următorul monolog:
Rău era cu “der, die, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie!
După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă
într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptuşite de sus până jos cu ceasuri de mână.
Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt.
Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţând la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar:
“El tic, eu tac, el tic, eu tac”.
Două zile mai târziu, marele actor era mort.
Vă întrebaţi ce rost a avut sacrificiul lui? N-ar fi fost mai câştigat dacă ar fi făcut cuplete despre vreun contabil, s-au vreo casieră? – ştiţi dumneavoastră, “capul plecat sabia nu-l taie”.
Uite că nu! N-a putut. Cu orice risc! Nu-şi putea permite. Spunea totdeauna lucrurilor pe nume. Altfel nu mai era el. Era parte din conştiinţa trează a acestei naţii! Avea conştiinţa faptului că e un reper.
Este un perfect exemplu de conştientizare şi asumare. După cum vedem, cultura este nu numai instrucţie şi talent. Este mult mai mult. Este şi conştiinţa manifesta! Este asumare!
Trezeşte-ne Doamne, şi dă-ne tărie de caracter!
Ioan Savu
vizitator