Calendar
Aug 2024
DLMaMiJVS
    1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
Maxime
  • "Cei care au privilegiul de a şti, au datoria de a acţiona".
    (Albert Einstein)

  • "Tot ce-i trebuie răului ca să reuşească este ca oamenii buni să nu facă nimic".
    (Edmund Burke)

  • "Rugăciunile încep să fie ascultate atunci când vocea care le rosteşte a pierdut puterea de a răni".

  • "Viaţa nu se măsoară cu numărul de respiraţii pe care le aveţi, ci în momente care îţi taie răsuflarea".
    (Rainer Maria Rilke)

  • Ai răbdare cu toate cele nerezolvate din inima ta Şi încearcă să iubeşti înseşi întrebările ... Nu căuta răspunsurile, ce nu ţi-ar putea fi oferite acum, pentru că n-ai putea să le trăieşti [oricum]. Ideea este, să trăieşti totul. Trăieşte întrebările acum. Poate ulterior, într-o zi departe în viitor, treptat, fără chiar să-ţi dai seama, tu îţi vei trăi drumul către răspuns.

  

DESPRE CAPITALISM, NUMAI DE BINE (II)

 

Continuăm documentata și interesanta analiză a Prof. univ. Nicolae Țăran, de la Timișoara

3. Marea Criză din perioada 1929-1933

Pentru a putea finanţa cheltuielile din Pprimul Război Mondial, statele beligerante, cu excepţia SUA care a intrat în război abia în 1917, şi-au multiplicat nesustenabil cantitatea de bani de hârtie. Cu toate acestea, guvernele acestor state, cu excepţia Rusiei, au menţinut şi după terminarea războiului parităţile în aur ale banilor de hârtie aşa cum erau înainte de război. Implicaţiile acestei politici au fost catastrofale. Toate aceste ţări, cu excepţia SUA şi a Rusiei, au fost grav afectate de hiperinflaţie, de şomaj şi de recesiune.

În acest context, economia SUA a crescut cu 93% în perioada 1920-1929, iar Fed a devenit cea mai importantă maşină de tipărit bani la nivel global. Industria automobilului, dominată de companiile Ford şi General Motors, a beneficiat cel mai mult de acest boom. Dacă în 1920 se produceau 8 de milioane de automobile în SUA, în 1929 se produceau 23 de milioane. Iar creşterea exponenţială a numărului de automobilele a determinat o creştere rapidă a producţiei de oţel, cupru, sticlă, vopsele și cauciuc, precum şi a numărului de autostrăzi, staţii de benzină, autoservice-uri, moteluri, restaurante, supermarketuri şi cazinouri. Desigur, în afară de industria automobilului, au beneficiat de boomul economic din acei ani și industria chimică și cea aviatică. Drept urmare, s-a masificat utilizarea energiei electrice, iar afacerile imobiliare, publicitatea, entertainmentul şi gamblingul au explodat pur şi simplu.

Evident, această „fericită perioadă” a fost posibilă deoarece Fed a practicat o politică monetară extrem de laxă. Economia americană a fost atunci injectată cu credite ieftine: 60% din automobilele şi 80% din radiourile cumpărate de americani în 1929 au fost cumpărate pe credit.

Şi cu toate că nivelul creditelor a atins cote fără precedent, economia americană nu s-a confruntat în acei ani cu pericolul inflaţiei. De ce? Pentru că excesul de monedă din economia reală (economia bunurilor tangibile) a fost sterilizat prin intermediul pieţelor secundare de capital (stock market). Bursele pe care se tranzacţionează titluri sau active financiare sunt de fapt nişte supape de siguranţă care reduc tensiunile inflaţioniste în economiile supracreditate. Ele reprezintă, deci, „un rău necesar” şi nu un „flagel” al capitalismului sau o „tentaţie a diavolului”. Adevărata „tentaţie a diavolului” o reprezintă politica monetară bazată pe emisiuni monetare fără acoperire în rezerve monetare şi dobânzi de politică monetară (nivelul dobânzilor pentru creditele acordate de băncile de emisiune) extrem de mici.

Criza devastatoare care a izbucnit în 1929 a fost determinată de politica de supracreditare a economiei practicată de Fed şi nu de propensiunea „bolnăvicioasă” a americanilor pentru consum, entertainment, jocuri de noroc sau speculaţii bursiere.

Ce poate face un om raţional atunci când are o anumită sumă de bani la dispoziţie? El poate să-i cheltuiască imediat cumpărând bunuri de consum, să-i depună într-un depozit bancar, să-i investească în economia reală sau să-i joace la bursă. Dacă suma de bani este mică, achiziţionarea de bunuri de consum reprezintă cea mai raţională opţiune. De ce să economisesc bani pentru o ipotetică fericire în viitor şi să nu mă bucur acum de micile plăceri ale vieţii?

Însă, dacă suma de bani de care dispunem la un moment dat este mare, problema cheltuirii eficiente a acestora devine cu mult mai complicată. În această situaţie, achiziţionarea de bunuri în exces este raţională doar atunci când nu există suficiente bunuri de consum pe piaţă, nu există burse, iar dobânzile la depozitele bancare sunt neatractive. De aceea, atunci când locuitorii României Socialiste sau sovieticii îşi umpleau frigiderele cu alimente pentru a evita cozile din magazinele alimentare, ei se comportau raţional şi nu iraţional, aşa cum perorau propagandiştii din acele timpuri. Evident, dacă oferta de pe piaţa bunurilor de consum este în mod sistematic mai mare decât cererea solvabilă, aşa cum se întâmplă în capitalism, atunci cheltuirea unor sume mari de bani implică, aşa cum am arătat, următoarele opţiuni: constituirea unor depozite bancare pe termen lung, investiţii în economia reală sau jocul la bursă.

În 1929, la fel ca şi acum, economia americană era supracreditată. Însă, multiplicarea creşterii consumului prin creditare, chiar şi în cazul achiziţionării de automobile, a stimulat în mod sustenabil creşterea economică. Pentru că băncile nu sunt instituţii de caritate. Creditele pentru consum implică întotdeauna amanetarea unor bunuri patrimoniale sau venituri salariale ale debitorilor. De aceea, creşterea economică bazată pe creditarea consumului este întotdeauna mult mai puţin riscantă decât cea generată de creditarea investiţiilor. Colapsurile economice din 1929 şi 2008 au fost determinate de supracreditarea investiţiilor şi nu a consumului.

La fel s-a întâmplat şi în România. De aceea, „experţii” de la Bruxelles, Washington sau Bucureşti care diabolizează creşterea economică generată de creşterea consumului trebuie iertaţi pentru că nu ştiu ce spun! Colapsul din 1929 al economiei americane s-a datorat în mare măsură supracreditării investiţiilor pentru construcţia infrastructurii rutiere, aeriene şi portuare, a termocentralelor, a oţelăriilor, a exploatărilor miniere şi a colosalelor capacităţi de producţie din industria chimică, a celei aviatice şi a celei imobiliare. Pentru că asemenea investiţii sunt „pavate cu intenţii bune”, dar efectele lor sunt adeseori emergente: unde dai şi unde crapă! La fel se întâmplă şi cu noile produse şi tehnologii.

Aceste proiecte extrem de costisitoare reprezintă de fapt pariuri cu viitorul. Nu toate asemenea pariuri sunt câştigătoare. Iar când asemenea proiecte devin rebuturi, creditele nerambursate nu mai pot fi recuperate din patrimoniul sau veniturile debitorilor şi devin credite neperformante sau credite putrede, aşa cum spun bancherii.

Pe de altă parte, colapsul din 1929 al economiei americane a fost determinat în mod decisiv de creditarea complet nereglementată a tranzacţiilor bursiere şi a afacerilor speculative din domeniul imobliar. Milioane de americani jucau atunci la bursă cu bani împrumutaţi de la bănci. Brokerii împrumutau clienţii care îşi jucau la bursă micile economii cu sume care reprezentau în medie 2/3 din valoarea acţiunilor achiziţionate. Iar multe bănci investeau pe burse banii din depozitele bancare. În aceste condiţii, toată lumea juca la bursă şi nimeni nu investea în economia reală.

Acum 82 de ani, John Maynard Keynes era convins că apetenţa frenetică pentru speculaţii financiare şi nu pentru investiţii reale reprezintă o „slăbiciune naţională” tipic americană: „...atunci când investeşte, americanul îşi leagă speranţele nu atât de beneficiile viitoare, cât mai degrabă de schimbarea favorabilă a bazei convenţionale de evaluare, adică el este un speculator. Este posibil ca un speculator să nu afecteze negativ stabilitatea unei companii, aşa cum o fac bulele financiare. Dar situaţia devine serioasă atunci când acea companie devine, la rândul său, o bulă într-un vârtej de speculaţii. Atunci când creşterea stocului de capital din economia reală devine un produs secundar al activităţii unui cazinou, este posibil ca treaba să fie prost făcută”.

Chiar dacă frenezia cu care americanii joacă la bursă reprezintă o „slăbiciune naţională”, această disfuncţie nu poate să apară dacă nu există exces de lichiditate. Creditarea excesivă a economiilor generează bule financiare sau imobiliare speculative şi nu invers. Cei care cred că excesul de creditare generează creştere economică „zi de zi, ceas de ceas şi în proporţii de masă” se înşeală. Creditarea malignă nu generează niciodată creştere economică, ci bule speculative în economia financiară şi o acută penurie de lichiditate în economia reală. De ce? Pentru că cei care joacă la bursă au şansa să se îmbogăţească peste noapte, iar cei care investesc într-o fabrică de conserve trebuie să aştepte ani de zile ca s-şi recupereze investiţia, dacă au noroc ca aceasta să fie fezabilă financiar.

Colapsul economiei americane din 1929 nu a fost anticipat nici de experţii de pe Wall Street, nici de Fed şi nici de guvernul american: cu doar o săptămână înainte de fatidica zi de marţi din 29 octombrie 1929, preşedintele National City Bank declarase că „nu ştiu să fie ceva în neregulă cu bursa de valori, cu afacerile importante sau cu organismele bancare”.

Capitalismul american din acei ani era un capitalism de tip laissez-faire. Preşedintele Harding a definit astfel natura relaţiei dintre guvernul american şi mediul economic american din acea perioadă: „această ţară are nevoie de mai puţină implicare a guvernului în afaceri şi de mai multă implicare a afacerilor în guvernare”.

Politicienii americani şi societatea americană îşi doreau atunci un „stat minimal” în care „fiecare să se descurce cum poate”. Dar colapsul teribil care s-a declanşat la sfârşitul anului 1929 i-a adus pe americani cu picioarele pe pământ.

După prăbuşirea bursei de la New York, unde valoarea cotaţiilor a atins un nivel record în octombrie 1939 (87 de miliarde de dolari), au intrat în faliment, în doar câteva zile, 659 de bănci, iar în anul următor numărul falimentelor bancare s-a dublat. Au urmat apoi nenumărate falimente în industrie, deoarece producţia din această ramură a scăzut în 1930 cu 26% comparativ cu anul anterior. Producţia de automobile din anul 1932 a scăzut cu 60% faţă de cea din 1929. În aceeaşi perioadă, producţia din industria extractivă a scăzut cu 70%, cea de oţel cu 88%, iar veniturile fermierilor cu 66%. În 1933, aproape 13 milioane din cei 65 de milioane de salariaţi americani erau şomeri şi zeci de milioane de americani care contractaseră credite bancare şi-au pierdut fermele şi locuinţele.

Aşa cum era de aşteptat, colapsul economiei americane din 1929 a declanşat o criză economică fără precedent în Canada, Germania, Marea Britanie, Europa, Australia, America Latină şi în multe alte ţări. Cu o singură importantă excepţie: URSS. Oare de ce?

4. URSS şi Acordul de la Bretton Woods

Apariţia URSS în 1922 a constituit o enormă provocare şi un enorm pericol pentru capitalism. Din următoarele motive: suprafaţa sa enormă (22,4 milioane de km2), resursele umane (260 de milioane de locuitori), imensele sale resurse naturale, uriaşul său potenţial economic, dar mai ales regimul său politic marxist-leninist. Pentru prima oară în istorie, deci, capitalismul se confrunta cu un adeversar real şi nu doar ideologic, care îşi propunea să crezee un om nou şi o lume nouă, o lume eradicată de capitalism şi de exploatare. Acest conflict a durat din 1922 şi până în 1991, atunci când URSS a dispărut.

Politica economică a autorităţilor sovietice, extrem de dogmatică, s-a bazat pe etatizarea completă a producţiei industriale, pe colectivizarea agriculturii şi pe dezvoltarea explozivă a industriei grele. Cererea şi oferta de bani şi de bunuri au fost substituite prin planificarea centralizată (gosplan) a emisiunii monetare, a producţiei de bunuri de consum şi de bunuri de capital, a salariilor, a preţurilor şi a consumului, precum şi pe dezvoltarea accelerată a industriei grele. Această politică era evident antagonică în raport cu principiile fundamentale ale capitalismului de tip laissez faire definite de preşedintele Harding.

Socialismul de tip sovietic era de fapt un capitalism întors pe dos. În acest tip de socialism, rolul statului era acela de a substitui piaţa prin planificarea centralizată a tuturor activităţilor economice. În aceste condiţii, banca centrală a URSS şi sucursalele sale teritoriale aveau rolul de a planifica, de a organiza şi de a controla în mod riguros emisiunea şi circulaţia banilor în conformitate cu obiectivele planurilor cincinale aprobate de PCUS şi de guvernul sovietic.

Într-o ţară epuizată datorită uriaşelor pierderi umane din perioada Primului Război Mondial şi a Războiului Civil (1918-1922), un asemenea proiect părea utopic. Cu toate acestea, URSS a devenit, după un deceniu de industrializare explozivă (1928 – 1938), o putere industială de primă mărime, într-o perioadă în care majoritatea statelor lumii erau afectate în mod dramatic de recesiune, de şomaj, de epidemii de tifos, de holeră şi de malarie, dar mai ales de sărăcie endemică. Desigur, acest succes a implicat sacrificii enorme: privaţiuni, reprimarea duşmanilor poporului, lagăre de muncă şi colectivizarea forţată a ţăranilor.

A urmat al cel de-al Doilea Război Rondial, un război pe care sovieticii l-au câştigat alături de aliaţii lor anglo-americani şi francezi. Însă, cu aproximativ un an înainte de încheierea acestui flagel, a avut loc într-o mică staţiune balneară americană, la Bretton Woods, o conferinţă internaţională care a reprezentat un moment crucial al istoriei postbelice. Cu acel prilej s-a decis, în doar trei săptămâni, 1-22 iulie 1944, configuraţia postbelică a sistemului monetar internațional, o configuraţie care a rămas neschimbată până în ziua de azi.

Prin Acordul de la Bretton Woods s-a decis ca sistemul monetar bazat pe etalonul aur (gold standard) să fie transformat radical. Conform acestui acord, dolarul american a devenit singura monedă cu acoperire în aur (o uncie de aur = 34,92 dolari), restul monedelor urmând să aibă un anumit curs de schimb în raport cu acest dolar-aur. Această variantă a acordului este denumită planul american sau planul White. Însă, la Bretton Woods s-a mai pus în discuţie şi planul englez sau planul Keynes.

Planul Keynes era complet diferit de cel american. John Maynard Keynes a propus atunci înfiinţarea unei bănci internaţionale care să emită o bancnotă globală, bancorul, în scopul finanţării schimburilor comerciale externe, prin acordarea unor credite proporţionale cu volumul acestor schimburi şi a decontării per sold a acestor schimburi, în cadrul unui sistem denumit clearing multilateral.

Evident, americanii şi-au impus atunci planul lor de restructurare a sistemului monetar internaţional. În ultima instanţă, acest plan implica renunţarea voluntară la una din cele mai importante componente ale suveranităţii naţionale: dreptul guvernelor de a emite monedă în funcţie de interesele naţionale.

Cea mai importantă prevedere a planului White este cea referitoare la independenţa băncilor centrale în raport cu propriile guverne şi la stricta dependenţă a acestora în raport cu Fed şi cu Fondul Monetar Internaţional (FMI), acolo unde Fed are dreptul de veto în procedurile decizionale. Cu alte cuvinte, cei care au semnat atunci acordul de la Bretton Woods au acceptat ca băncile lor de emisiune să devină sucursale ale Fed, sucursale care să pună în aplicare politicile monetare americane şi nu cele naţionale. „Pare un fleac, dar această discretă capitulare a determinat o dependenţă sine die a întregii lumi de dolar şi a privat toate ţările, fără excepţie, de suveranitate economică”.

Reprezentanţii URSS au participat la conferinţa de la Bretton Woods, unde americanii le-au făcut o ofertă foarte tentantă în ceea ce priveşte puterea decizională a ţării lor în cadrul FMI. Iar sovieticii au semnat Acordul de la Bretton Woods. Dar Stalin a respins ulterior oferta anglo-saxonilor şi Sovietul Suprem al URSS nu a ratificat acest acord.

De ce? Pentru că rolul URSS în cadrul FMI ar fi fost un rol subaltern în raport cu SUA şi Marea Britanie. Drept urmare, el nu a acceptat ca banca centrală a URSS să devină o „clonă” a Fed.

În plus, Stalin a creat o zonă economică şi monetară comună în cadrul aşa numitului CAER, iar în cadrul acestei zone de liber schimb a fost adoptată o monedă scripturală, rubla transferabilă, după modelul propus de Keynes pentru bancor.

Sistemul bancar care coordona comerţul şi investiţiile din cadrul CAER era format din două bănci: Banca Internaţională pentru Cooperare Economică (BICE) şi Banca Internaţională de Investiţii (BII). S-ar putea spune că zona CAER şi rubla transferabilă sunt precursoarele actualei ZE şi a monedei euro, iar BICE şi BII – ale FMI şi BM...

(Va urma)

        Adaugă comentariu


 
Categorii
Starea vremii
Statistici
Sunteti al vizitator